De ce iubim internetul?*

Pentru mulţi dintre noi, Internetul a ajuns să fie singura dragoste împărtăşită, o dragoste fără năbădăi, fără certuri, fără dureri de cap (deşi asta depinde de câte ore petreci în faţa monitorului), fără lacrimi, suspine şi reproşuri.
Internetul ne iubeşte pe toţi în mod egal şi deşi se imprăştie în milioane (sau chiar miliarde) de astfel de iubiri virtuale, nimeni nu se simte neglijat, părăsit sau mai puţin atrăgător pentru că Internetul, amant neobosit, reuşeşte să trezească în oricine sentimentul iubirii absolute şi pe cel al confortului unei relaţii ce nu se va termina niciodată.
Dacă în viaţa reală, femeile devorează fiecare rând din revistele glossy, întrebând paginile Cosmopolitan ca pe oracolul din Delphi cum să-i sucească minţile iubitului pentru ca el să nu-şi mai sucească gâtul uitându-se după altele şi bărbaţii, la rândul lor, se întâlnesc ca la cenaclul literar ca să dea de capăt cărţii numite generic « Ce gândesc femeile ? », în planul virtual, totul pare a fi edenic.
Cuplul primordial, pentru generaţia de azi, nu mai e format din Adam şi Eva, ci din oricare dintre noi şi un www. Sau mai multe, după pofta inimii şi viteza conexiunii de Internet.
Web-ul nu inşală, nu minte, nu uită când e ziua ta, nu te critică, nu ţipă la tine, nu se uită la meci sau la telenovele. Ba din contră. Internetul e lângă tine zi şi noapte, ştie să-ţi răspundă la orice întrebare, îţi arată că te ascultă atent când vorbeşti cu el (de câte ori n-aţi căutat ceva pe Google şi site-ul, înţelegător cu defectele voastre dar nu cu un aer de superioritate, v-a răspuns politicos « Aţi dorit să scrieţi… »), ştie nu doar când e ziua ta, dar iţi poate numi în 0.1 secunde 20 de personalităţi care au aceeaşi zi de naştere, are răbdare să te înveţe pas cu pas cum să faci orice (din păcate sau nu, o căutare după cuvântul « cum » are ca prim rezultat « Cum să spargi o parola de Yahoo ») şi aproape niciodată nu e prea ocupat pentru tine.
Cum să nu iubim Internetul, când el ne arată zi de zi cât de mult ne iubeşte pe noi ?
Mai mult, în ultima vreme, a devenit şi mai atent şi drăgăstos, odată cu apariţia blog-ului.
În relaţia noastră cu Internetul, blog-ul e dovada supremă de iubire. El arată ca web-ul ne impărtăşeşte aspiraţiile, dorinţele şi visele de mărire, că ne e alături orice am vrea să facem, că ne inţelege frustrările şi complexele şi că e gata să preia asupra lui povara supărărilor şi a durerilor noastre.
Scrii, pictezi, te pricepi la fotografii ? Blog-ul te ia de mână şi te prezintă celorlalţi, te face cunoscut, te ajută să ajungi mare. Te-a supărat şeful, colegul de birou, prietenul cel mai bun sau vânzătoarea de la magazinul din colţ ? Blog-ul nu-ţi va spune niciodată că exagerezi şi că astea sunt doar nimicuri, ci te va ruga să-i spui mai mult, să-ţi exteriorizezi sentimentele până când ele devin una cu virtualul şi…te simţi dintr-o dată mai bine.
A fi online a devenit o adevarată virtute, pe când offline-ul e un stigmat care te transformă într-un paria al societăţii. « Gândesc, deci exist » aparţine deja unui trecut revolut. Pentru prezent, revelaţia conştiinţei de sine nu este catalizată decât de evidenţa faptului că trăieşti în mediul online. « Sunt online, deci exist » e crezul actual al (aproape) întregii lumi.
Internetul e la câteva click-uri distanţă de a deveni o religie, iar adepţii ei, din ce în ce mai numeroşi, se închină azi la un chip pixelat.
Şi dacă la început, Internet Cafe-ul a fost lăcaşul de cult al acestei religii în formare, acum puţini sunt cei care mai fac paradă de credinţa lor, cei mai mulţi alegând să aducă ofrande zeului Internetului în intimitatea casei lor, jertfind ore, zile şi nopţi întregi pe altarul megabiţilor conexiunii.
Internetul ca religie şi-a încheiat perioada de prozelitism de multă vreme, fiindcă mirajul unei vieţi virtuale, în care poţi să fii oricine vrei, a făcut ca generaţii întregi să depună jurământul de credinţă încă de când mai nimeni nu ştia ce înseamnă online.
Ne-am iubit cu o Fata Morgana crezând că e o aventură de o noapte şi ne-am trezit dimineaţa prinşi într-o relaţie de lungă durată. O căsătorie chiar, al cărei certificat e contractul semnat cu o companie care oferă servicii de Internet.
Şi ne iubim la fel ca în prima zi sau poate de fapt mai mult pe zi ce trece.
Totuşi, de ce iubim Internetul ?
Pentru că dă fără să ceară nimic în schimb ? Pentru că suntem la adăpost de dezamăgiri, de a fi respinşi sau excluşi ? Pentru că e simplu şi nu presupune niciun efort ?
Posibil. Însă universul compensatoriu pe care virtualul ni-l oferă ne privează din ce în ce mai mult de elemente esenţiale din realitate. Şi privaţiunea, pe care o resimţim chiar dacă nu o conştientizăm, ne leagă şi mai mult de Internet, într-o încercare disperată de a umple golurile.
Relaţia cu Internetul e o relaţie-surogat. Fără îndoială.  Dar una fără compromisuri, fără complicaţii, fără probleme, într-un cuvânt, fără miez.
Sau cum ar spune orice femeie Cosmo şi orice bărbat care a citit (şi a şi înţeles) din scoarţă în scoarţă cartea numită generic « Ce gândesc femeile? », Internetul e sex, nu dragoste.

*e un text mai vechi. care imi place. ar fi putut sa fie publicat in revista 22. din pacate, n-a fost. asa ca il public eu aici sa-i fac oarecum dreptate.